ENOMENOLOGIE, TEORIE CRITICĂ ET. AL.: NOI PRACTICI ALE TEORIEI ÎN FILOZOFIA CONTINENTALĂ
Colocviul național al Societății Române de Fenomenologie
Organizatori: Alex. Cistelecan & Christian Ferencz-Flatz
Facultatea de Filosofie, Universitatea din București (16/17 noiembrie 2018)
Vineri, 16 noiembrie:
- 14:00-14:30 Cuvânt de deschidere
- 14:30-15:15 Paul-Gabriel Sandu: Caracterul aporetic al ego-ului transcendental. Despre critica lui Adorno la teoria husserliană a intersubiectivității
- 15:15-16:00 Amalia Trepca: Între monadă şi montaj. Conceptul de „constelaţie” la Benjamin şi Adorno
16:00-16:30 Pauză de cafea
- 16:30-17:15 Attila Szigeti: Problema subiectului și a abstracției în fenomenologie și în teoria critică
- 17:15-18:00 Andrei Chițu: Adorno și Heidegger despre abstracție și ontologie
Sâmbătă, 17 noiembrie:
- 10:00-10:45 Alexandru Bejinariu: Critica heideggeriană a teoriei și constituirea fenomenologiei ca știință primordială.
- 10:45-11:30 Christian Ferencz-Flatz: Funcția preteoreticului în teoria critică.
11:30-12:00 Pauză de cafea
- 12:00-12:45 Alex. Cistelecan: Critica materialist-istorică la teoria critică
12:45-14:45 Pauză de prânz
- 14:45-15:30 Ciprian Bogdan: Petele oarbe ale teoriei critice
- 15:30-16:15 Laura Marin: Fenomenologie și teorie critică în studiul imaginii
16:15-16:45 Pauză de cafea
- 16:45-17:30 Alexandru-Vasile Sava: Trei (sau patru) moduri de a privi obiectele
- 17:30-17:45 Cuvânt de închidere
Adversitatea dintre fenomenologie și teoria critică are o tradiție îndelungată. Deja precursori ai școlii de la Frankfurt precum Lukács tindeau să vadă fenomenologia doar drept o ultimă ipostază a unui tip de filozofare, căruia i-a apus vremea. Ulterior, atât Adorno, cât și Marcuse sau Habermas i-au dedicat analize critice extinse. În pofida acestor accente polemice, însă, care își găsesc pandantul, bunăoară, în receptarea condescendentă pe care o fac Patočka sau Felix Kaufmann lucrării lui Adorno despre Husserl, între cele două tradiții există totuși și apropieri remarcabile. Acestea merg de la influența directă a lui Husserl asupra lui Adorno, a lui Geiger asupra lui Benjamin sau a lui Scheler asupra lui Kracauer, trecând prin încercările de mijlocire ale unor Marcuse, Anders sau Löwith, până la tentative contemporane ale lui Honneth sau Tengelyi de a relativiza granițele dintre ele. Dincolo de contorsiunile istoriei lor complicate, în schimb, s-ar putea spune că fenomenologia și teoria critică au în comun întâi de toate încercarea lor de a regândi sensul însuși al teoretizării filozofice și instrumentele sale într-un context determinat, pe de o parte, de declinul filozofiei tradiționale și, pe de altă parte, de avântul cunoașterii empirice, într-o opoziție mai mult sau mai puțin explicită cu neopozitivismul. Acest aspect comun al situației lor, pe care Adorno și Horkheimer îl reflectează în textele lor de la sfârșitul anilor 1930, se vădește în cele din urmă simptomatic în cadrul a două dispute aproape simultane: colocviul de la Royaumont din 1958 și colocviul de la Tübingen din 1961, ce-au opus filozofiei analitice fenomenologia, respectiv teoria critică, drept apărătoare ale așa-numitei filozofii continentale. În contra locului comun, însă, ce opune facil scientismul neopozitivist scepticismului față de știință al tradiției continentale, colocviul de față își propune să exploreze tocmai felul în care fenomenologia și teoria critică au căutat ambele în paralel, în cuprinsul acestui nou context, să formuleze un sens al cunoașterii filozofice, care să nu se mai delimiteze în mod absolut de cea empirică și să nu fie făcut superfluu de ea. Așteptăm în acest sens contribuții care să caute nu doar să detalieze meandrele relației istorice dintre fenomenologie și teorie critică, ci mai ales să exploreze noile demersuri, tehnici și metode, la care au ajuns ele, precum și noile obiecte ce-au devenit accesibile astfel reflecției filozofice.
Propunerile, care nu trebuie să depășească 500 de cuvinte, pot fi trimise până la data de 1 august 2018 la adresa: colocviu@phenomenology.ro
